Există multe mituri care, deși lipsite de un temei real, încă bântuie părinții. Unele sunt demodate, pe altele, le demontăm mai jos, cu ajutor de la psihologi sau experți în parenting.
1. „Un părinte bun nu țipă niciodată la copil”
Nu ai cum să fii un părinte calm tot timpul. Iar după ce-l rogi de trei, patru ori pe copil să se încalțe ca să puteți ieși pe ușă, posibil să nu îți poti păstra cumpătul. „Nu este posibil să fim calmi tot timpul: obosim și țipăm la copii”, spune Iben Dissing Sandahl, coautor al cărții The Danish Way of Parenting. Important este ce facem după aceea.
Când vă calmați, vă întoarceți la copil și îi spuneți: «Îmi pare rău, nu ar fi trebuit să țip la tine». Îi puteți explica faptul că nu suntem perfecți, că nimeni nu e. Vă puteți propune să schimbați asta pe viitor. Este multă muncă, dar vă ajută să vă gândiți la ceea ce a declanșat izbucnirea și să găsiți metode de a face altfel data viitoare.
2. „Copilul trebuie să știe de frica părintelui”
Frica este un sentiment pe care toți îl manifestăm în fața necunoscutului. În aceste situații, frica păzește de lucrurile rele care s-ar putea întâmpla.
Dar frica unui copil față părintele lui este nocivă. Omoară prietenia, respectul și încrederea care ar trebui să existe între copil și părinte. Așa își creșteau, în trecut, unii părinți copiii. Copilul nu avea niciun drept în ierarhia rolurilor dintr-o familie; erau crescuți cu autoritate, pentru a se supune, pentru că „eu știu mai bine”, pentru că „așa se face” ori pentru că „așa am fost crescut și eu”. Metodele de disciplinare prin recompense s-au dovedit a avea un efect dorit imediat, însă pe termen lung devin dăunătoare. „Ne considerăm oare copiii niște dușmani care trebuie învinși?”, se întreabă Alfie Kohn, expert în parenting și autorul cărții Parenting necondiționat.
Modul tradițional de a crește copiii are trei rădăcini puternice: modelul pe care l-am moștenit, societatea competitivă și frica părinților! Asta ne oprește să fim părinți mai buni. Frica de a fi incompetent, frica de a pierde controlul, frica de a fi judecat. Și asta predăm și copiilor noștri. Alfie Kohn ne îndeamnă să ne punem constant următoarea întrebare: „Oare modul în care tocmai m-am comportat are de a face mai mult cu nevoile mele, cu fricile mele, cu modul în care am fost eu crescut sau este cu adevărat bine pentru copilul meu?”
3. „Un copil îți schimbă toată viața în bine”
Nimic mai fals! „Un copil te schimbă fizic și psihic”, spune Anna Hammond, asistentă acreditată în îngrijirea postnatală. „Îți schimbă relațiile și viața socială. Nou-născuții au nevoie de siguranță, hrană, iubire și atenție pentru a supraviețui. Dar, pe măsură ce trece timpul – după aproximativ trei luni – ar trebui să puteți aloca un pic de timp pentru a obține o parte din ceea ce erați înainte de naștere.” Doar că nu toate mamele reușesc să se desprindă de copil și să se regăsească. Ar fi nevoie acum de ajutorul celorlalți din familie, al prietenilor... iar când lipsește, doar mama le face pe toate.
Nașterea unui copil îți dărâmă lumea pe care o știai și te transformă și pe tine, ca femeie, ca om. Stresul, nopțile nedormite, rutina dată peste cap, fericirea pe care abia o poți cuprinde, combinată cu o frică care-ți înmoaie picioarele, toate se prăvălesc peste tine ca un bolovan. Dar toate astea așa sunt în realitate. Pentru că e greu. Pentru că totul este nou. Pentru că nu știi cum e până nu începe să plângă.
4. „Timpul petrecut în fața ecranelor este dăunător pentru copii”
Nu timpul petrecut în fața ecranului în sine este rău, spune Jeremy Todd, director executiv al organizației caritabile Family Lives. Este rău dacă ecranele sunt folosite pe post de suzetă (la copiii mici) sau dacă devin portaluri în care ni se pierd copiii (în cazul adolescenților). „Timpul petrecut în fața ecranelor duce la unele dintre cele mai mari certuri dintre copiii mai mari și părinții lor. Este dificil, pentru că nu a făcut parte din tinerețea noastră – dar trebuie să înțelegem ce fac copiii noștri online.”
Adulții sunt, însă, la fel de acaparați de mediul digital ca și copiii. Nu le putem spune copiilor că acest lucru este dăunător, dacă și noi, ca părinți avem telefonul pe post de prelungire a mâinilor. Implementați cu un acord de familie pe care toată lumea să-l poată accepta – de exemplu, la masă nimeni nu butonează telefoanele. Și încercați să lucrați la înțelegerea relației copilului cu lumea digitală. „Dacă copilul a stat în camera lui timp de cinci ore, întreabați-l ce a făcut – fără țipete și amenințări, desigur”, sugerează Todd.
5. „Părinții buni sunt altruiști”
„Acesta este un martir, nu un părinte”, spune Philippa Perry, psihoterapeut. Nu recomandă nici egoismul, pentru că de multe ori nevoile unui copil trebuie să fie pe primul loc. Dar tu ești adultul, spune ea, tu ești cel care înțelegi realitatea. „Când îngheți la locul de joacă și copilul nu vrea să plece, nu spune că trebuie să mergem pentru că este timpul pentru prânz, dacă nu este. Spune: „Plecăm în cinci minute pentru că mi-e frig și sunt obosită”. A spune adevărul este un comportament ce trebuie predat copilului. Părinții care prioritizează excesiv nevoile copiilor le neglijează pe ale lor. „Iar asta poate duce la resentimente și nefericire în toate relațiile, și în cea cu copilul, dar chiar și în cea de cuplu”, spune psihoterapeuta.
Mulți dintre noi se luptă cu asta în zilele noastre. Unii aleg să-și lase copilul să facă orice și să-i ofere totul, din concepția greșită că acest lucru îl va face fericit. Studiile arată că au nevoie de un sentiment de securitate și stabilitate. Și asta fac limitele.
6. „Rutina este totul”
Rutina poate fi totul când copilul este bebeluș. Creează consecvență, ajută la stabilirea așteptărilor. Chiar și la copiii mici ajută, pentru că creează limite. Dar rutina poate deveni și cel mai mare dușman dacă devine inflexibilă. S-ar putea să crezi (sau să te temi) că un copil mic care încă mai doarme la prânz va deveni irascibil dacă, în loc să-l culci într-o zi, îl vei duce într-o drumeție la munte. Dar copiii se simt minunat în aer liber, mai ales dacă își petrec timpul cu alți copii de vârsta lui sau cu părinții. Provocarea poate veni și de ei, de la copii: ce ai face dacă într-o zi, la prânz, copilul ți-ar cere desertul în locul ciorbei?
Ca părinte trebuie să fii pregătit să negociezi. Contează ce vor și ei, și contextul, dar minunat ar fi să fim flexibili.
Sursa foto: Dreamstime.com
