În 1967 Franța lansa primul tren european care atingea 200 km/h la fiecare călătorie, stabilind un standard care urma să fie extins 15 ani mai târziu de și mai rapidele TGV-uri. Trenul Le Capitole rula pe linii convenţionale şi parcurgea în șase ore distanţa de 713 km dintre Paris și Toulouse, având porțiuni unde putea atinge 200 km/h, aproape la fel de rapid ca trenul japonez Shinkansen, lansat în 1964. Mizând pe viteză şi lux, trenul a fost un mare succes în anii 70', dar nu a mai făcut faţă schimbărlor din anii 80'.
Francezilor le-a plăcut mereu viteza când este vorba de trenuri şi au ştiut că publicul va fi atras de ideea de a ajunge în câteva ore dintr-o parte în alta a ţării. Încă de acum 85 de ani locomotivele cu aburi acopereau pe unele trasee sute de kilometri cu 80-100 km/h. Nu a fost decât începutul.
După al Doilea Război Mondial, Franța a decis să se industrializeze și o parte a strategiei a fost să fie reparate căile ferate distruse în conflict, dar să fie și electrificați mii de kilometri, mai ales că locomotivele cu aburi erau în declin.
Încă din 1910 au apărut primele linii electrificate, iar în 1932 a început programul național de electrificare, numărul de kilometri trecând de 7.000 după 1965.
În 1955, cu două locomotive super-puternice de test, Franța a doborât recordul mondial de viteză pe șine, atingând 331 km/h, semn că statul francez avea ambiții uriașe la capitolul viteză feroviară.
SNCF a investit în cercetare și a învățat mult din testele cu cele două trenuri. Au analizat cum trebuie realizată catenara și cum poate pantograful să reziste la viteze mari. Au tras concluzii despre cum trebuie modificat sistemul de frânare și despre cum trebuie modernizat sistemul de semnalizare, pentru a fi eficient la viteze mari. Viteza urma să fie extrem de importantă pentru căile ferate franceze, iar din 1950, Le Mistral, un tren de lux între Paris și Marseiile, avea viteză medie de 100 km/h chiar şi cu locomotivă cu aburi, viteza maximă pe cele mai rapide tronsoane fiind de 140 km/h.
Trenurile convenționale de pasageri nu puteau atinge în anii 60 viteze atât de mari pe liniile convenționale, dar statul francez era pus în fața unei dileme: cum să stopeze declinul numărului celor care foloseau trenurile, în condițiile în care creștea puternic numărul de mașini și oamenii începeau să folosească și cursele aeriene.
Compania SNCF a decis că soluția pentru ca trenurile să redevină populare este ca ele să fie rapide și luxoase. și din 1960 a lansat trenuri extrem de confortabile, cărora li s-a făcut reclamă. În plus, s-au reabilitat liniile, au fost cumpărate vagoane moderne și au fost construite gări noi și renovate câteva dintre gările vechi.
Le Capitole a fost unul dintre trenurile rapide și confortabile care au devenit o soluție viabilă la mașină și avion, rulând cu viteze medii de peste 100 km/h dintr-o parte în alta a țării. Inițial, trenul, lansat, în 1960. făcea aproximativ șapte ore pe 713 km, dar un salt important a fost în 1967 cînd cumpărarea unor locomotive puternice a permis trenului să ruleze în medie cu 140 km/h pentru 400 km (între Paris şi Limoges) și cu 200 km/h pe aproape 100 km de pe acest tronson. Pe restul de 300 km media era de aproximativ 100 kmh din cauza reliefului dificil.
Deşi trenul rula mai puţin de o zecime din timp cu viteza de 200 kmh, exact această valoare ţinea de prestigiu şi a atras clienţi, fiindcă arăta că un tren european putea fi extrem de rapid.
În 1969 au fost comandate peste 70 de locomotive SNCF Class CC6500 care dezvoltau 8.000 CP, iar multe dintre ele au fost utilizate peste 30 de ani şi au parcurs milioane de km. Cu noile locomotive trenul a ajuns să facă șase ore, iar viteza medie era de 119 km/h, media fiind ”trasă” în jos de faptul că trenul traversa și zona Massif Central cu relief complicat și cu tunele cu restricții de viteză.
Unul dintre vagoane era un restaurant de lux, iar la difuzoare oamenii erau invitați să ia masa în vagon, erau informați că trenul va merge timp de jumătate de oră cu 200 km/h și erau rugați să țină geamurile închise, ”pentru a evita zgomotul și curenții de aer”.
Trenul a avut un succes uriaș și a fost integrat și în rețeaua prestigioasă de trenuri pan-europene rapide și confortabile Trans-Europ-Express (TEE) care cuprindea zeci de trenuri de lung parcurs care legau o mulțime de orașe, de la Amsterdam în nord, până la Roma, în sud.
În primii ani trenul avea patru-cinci vagoane, dar după 1970 a ajuns să aibă 11-12 și clientela s-a diversificat. După 1980 Le Capitol a intrat în declin fiindcă nu avea cum să reprezinte o soluțiie viabilă pe termen lung. Erau doar câteva trenuri pe săptămână, astfel că nu erau utile pentru navetiști, prețul biletelor era ridicat și numărul celor care aveau automobile a tot crescut. După 1981 Franța a început să extindă rețeaua TGV şi trenurile rapide convenţionale au pierdut din popularitate.
Acum, cea mai rapidă călătorie între Paris şi Toulouse durează 4 ore şi opt minute cu TGV-ul.
Surse: SNCF Archives, Wikipedia, France 3
